Când „moare” un stat? La această întrebare mulţi au încercat să găsească răspuns, iar diferiţi specialişti (începând de la politologi şi sociologi şi terminând cu demografi) au oferit diverse criterii de apreciere în acest sens. Nu ştiu dacă acestea pot fi găsite undeva în formă sistematizată, dar, „spicuind” de ici, de colo, putem să ne referim şi noi la unele dintre ele.

1.      Statul nu mai trebuieşte propriilor cetăţeni. Dezamăgiţi, aceştia aleg fie să-l părăsească pentru totdeauna, fie devin pasivi şi tratează cu apatie tot ce se întâmplă în jurul lor, cu excepţia lucrurilor ce ţin de un cerc îngust de persoane (familia, rudele, prietenii);

2.      Statul nu poate să ofere propriilor cetăţeni minime condiţii pentru un trai decent, în primul rând, un sistem adecvat de protecţie socială şi un venit lunar al familiilor comparabil cu mărimea minimului de existenţă;

3.      Statul nu are o economie funcţională şi e în totalitate dependent de bani care vin din exterior (fie sub formă de remitenţe, fie sub formă de împrumuturi, granturi etc.);

4.      Statul nu are un sistem al justiţiei independent, care ar oferi un minim de protecţie şi siguranţă propriilor cetăţeni, iar justiţia se face la comandă, reieşind din interesele pe care le au cei cu putere de decizie politică sau conducătorii sistemului şi chiar judecătorii;

5.      Statul nu are instituţii democratice funcţionale, iar ceea ce se prezintă ca instituţii democratice sunt de fapt focare de corupţie şi birocraţie, care acţionează în interesul îngust al celor ce deţin puterea politică sau a celor ce activează în cadrul respectivelor instituţii, dar nu al cetăţenilor;

6.      Statul nu are un sistem de ocrotire a sănătăţii care să acorde un minim ajutor oamenilor, acesta funcţionând mai degrabă ca un imens SRL în care medicii se comportă ca acţionari, estorcând bani de la pacienţi şi neoferindu-le în schimb mai nimic;

7.      După mai multe scrutine de diferit tip, nu s-a reuşit niciodată aducerea în fruntea ţării a unor politicieni ataşaţi intereselor ţării, a cetăţeanului, majoritatea dovedindu-se profitori ordinari, înglodaţi în acte de corupţie;

8.      Statul nu are o strategie de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung cu obiective clar stabilite şi pe care ar implementa-o consecvent;

9.      Statul are capacitatea de a crea locuri de muncă preponderent doar în baza „umflării” aparatului birocratic, a armatei de funcţionari, şi practic deloc în baza atragerii investiţiilor, a facilitării apariţiei noilor afaceri;

10.     Statul îşi completează bugetul preponderent din operaţiunile de import, a taxelor aferente acestora, dar nu din aplicarea impozitelor aferente dezvoltării mediului de afaceri în plan intern.

Desigur, pot fi invocate şi alte indicii, dar acestea zece cred că pot fi luate drept bază, atunci când analizăm prezentul şi perspectivele oricărui stat. Să le aplicăm în cazul Republicii Moldova. Putem, spune că ţara noastră a eşuat, că este deja un stat „mort”? Cu siguranţă. Şi e păcat, mare păcat…

Dumitru Spătaru